Industria siderurgică contribuie semnificativ la emisiile globale, reprezentând 11% din emisiile de carbon și 7-9% din emisiile de gaze cu efect de seră. Emisiile din sectorul siderurgic au fost în medie de aproximativ 3,7 miliarde de tone de dioxid de carbon anual din 2019, depășind emisiile de la toate vehiculele de pasageri din lume.
Dar industria ia măsuri pentru a deveni mai ecologică. Un nou raport al Global Energy Monitor (GEM) dezvăluie o schimbare semnificativă în industria producției de oțel. În prezent, 43% din capacitatea planificată de fabricare a oțelului se bazează pe tehnologia cuptorului cu arc electric (EAF), în timp ce 57% se bazează pe cuptoarele cu oxigen pe bază de cărbune (BF-BOF). Aceasta este o schimbare notabilă față de anul precedent, când pentru 33% din capacitate se foloseau cuptoare EAF și pentru restul de 67%, cuptoare BF-BOF, indicând o schimbare esențială în direcția tehnologiei cu arc electric (EAF).
Totuși, în ciuda pașilor spre tehnologia cuptorului cu arc electric (EAF), industria siderurgică încă nu îndeplinește cerințele pentru a limita încălzirea globală la 1,5°C. Conform scenariului Net Zero al Agenției Internaționale pentru Energie (IEA), până în 2050, 53% din producția de oțel ar trebui să fie cu arc electric (EAF). În plus, scenariul AIE solicită o reducere producției de oțel pe bază de cărbune, iar scopul este tăierea a 347 de milioane de tone din acest combustibil.
Ideea de captare și stocare a carbonului emis ar putea fi o soluție importantă în tranziția industriei siderurgice, dar este nevoie de prudență. Dacă s-ar baza prea mult pe planul de a capta ce au emis, producătorii de oțel ar putea să continue producția intensivă pe bază cărbune. Captarea și stocarea carbonului emis nu poate servi încă ca soluție completă de decarbonizare pentru industrie, din păcate.
Mai mult, industria siderurgică se confruntă cu problema majoră a supracapacității, producția globală depășind cererea cu 26% (632 milioane de tone) în 2022, după cum a raportat OCDE. Această supracapacitate este cauzată în primul rând de subvențiile guvernamentale și măsurile de sprijin care mențin operaționali producătorii de oțel ineficienți. Eliminarea acestor subvenții ar putea crea o piață a oțelului mai sănătoasă, în beneficiul industriei în general.
Majoritatea dezvoltării capacității de producție a oțelului are loc în Asia, cu 75% din proiecte localizate pe acest continent. China și India reprezintă împreună 55% din aceste proiecte și aproape toate noile dezvoltări planificate pentru furnalele de bază cu oxigen-cărbune (BF-BOF) sunt în aceste două țări. Deși China are în prezent 49% din capacitatea operațională BF-BOF în comparație cu 5% în India, aceasta o ajunge rapid din urmă. Tot India este, de asemenea, cel mai mare dezvoltator din lume de noi capacități BF-BOF pe bază de cărbune. Există, de asemenea, întrebări dacă China se mișcă suficient de rapid pentru a-și decarboniza sectorul siderurgic, în ciuda trecerii către tehnologia cuptorului cu arc electric (EAF).
Cum poate fi convinsă industria să devină mai verde? Este nevoie de stimulente financiare mai puternice pentru tranziția către tehnologii cu emisii reduse de carbon. Rezolvarea costului acestor tehnologii prin politici de sprijin și crearea pe piață a cererii pentru oțel verde este crucială. Acest lucru se poate realiza prin măsuri precum contabilizarea carbonului, certificări ale produselor și standarde pentru a diferenția oțelul verde de oțelul cu emisii mari de carbon. Industriile majore, cum ar fi sectorul auto, care se angajează să utilizeze oțel verde pot oferi semnale puternice pentru această tranziție. Companii precum Iberdrola, Siemens Gamesa, Vattenfall și Volvo s-au alăturat deja inițiativei SteelZero, angajându-se să achiziționeze 100% oțel net zero.
Sursa: Carbon Brief